Istoric: De la vinil la discul optic

Totul a început în În 1877, când Thomas Edison a inventat fonograful, primul aparat utilizat pentru înregistrarea și totodată redarea sunetelor. Ca mediu de înregistrare pentru acest dispozitiv se folosea un cilindru spiralat acoperit cu o foiță de cositor, imprimată în adâncime la viteză de 60 de rotații pe minut. Dezavantajul acestui mediu de stocare era faptul că după câteva ascultări, folia de cositor se rupea sau se tocea. În timp au fost aduse numeroase îmbunătățiri , astfel că s-a ajuns ca sunetele să fie înregistrate pe un cilindru de hârtie acoperită cu ceară.

Nouă ani mai târziu, în 1886, Emil Berliner inventator și inginer, începe lucrul la dispozitivul său, denumit gramofon, dispozitiv care va deveni cel mai performant aparat de înregistrare și redare a sunetului. În acest caz, mediul de stocare era reprezentat de un disc de sticlă inegrita cu fum pe care erau trasate vibrațiile, și care ulterior se folosea drept matriță pentru imprimarea fotografică a unui disc de zinc sau cupru.

În timp s-au adus numeroase îmbunătățiri discurilor, fiind confecționate din celuloid, din cauciuc taresau din șelac. Mai apoi gramofonul lui Berliner va folosi discuri orizontale de ebonita cu riluri, al căror avantaj era acela de a fi mai fiabile și mai ușor de întreținut. Au fost perfecționate și aparatele pentru înregistrarea sunetului și producerii de matrițe metalice pentru multiplicarea pe discuri (de ebonita și apoi de vinil) cât și cele pentru redarea sunetului.

Discuri de gramofon au reprezentat primul mediu de stocare utilizat pentru reproducerea muzicii comerciale pentru cea mai mare parte a secolului 20, înlocuind cilindrul fonograf. Acest tip de discuri reprezintă un mediu de stocare analog al sunetului, fiind diferențiate prin dimensiune, viteză de rotație, fidelitatea redării sau capacitate.

Istoria continuă și în 1958 este inventat discul optic. Însă preocupări intense în acest domeniu s-au consemnat după anul 1980, când companiile Philips și Sony în urma unei înțelegeri au dezvoltat CD – audio compact discul . Pâna la această dată fiecare dintre aceste două companii realizase, după propriile concepții și tehnologii, diferite variante de CD-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a înțelegerii stabilite, ele au definitivat standardul actualelor CD-uri.

Un compact-disc (folosit sub abrevierea CD) este un disc optic folosit pentru a stoca în formatdigital informații de natură diversă , fiind inițial creat pentru informațiile și datele de tip audio (sonor). Discul se numește „optic” datorită procedeului optic de înregistrare (scriere) și redare (citire), bazat pe tehnologia laser. Spre deosebire de discurile de patefon (de vinil), CD-urile sunt înregistrate pe o singură față.

Discurile CD pot avea mai multe variante:

  • CD-ROM – discuri pentru diverse tipuri date, nemodificabile („Read-Only Memory”),
  • CDA – discuri ce conțin informație audio, asemănătoare cu discurile CD-ROM. Ele sunt identice că suport fizic, ca principiu de înregistrare și citire, și de asemenea și ca mărime și format fizic, însă diferă din punct de vedere al conținutului informațional și al unităților hard pentru înregistrare și redare.
  • CD-R – discuri inregistrabile de către utilizator (o singură înregistrare) („recordable”)
  • CD-RW – discuri care pot fi înregistrare de mai multe ori („re-writable”)
  • SACD – discuri pentru înregistrări audio de calitate superioară

La mijlocul anilor 1990 un consorțiu de producători (Philips, Sony, Toshiba și Time Warner) a scos pe piață a două generație de discuri optice și anume DVD-ul. DVD-urile au acelesi dimensiuni fizice că și CD-ul dar au o capacitate de stocare de aproape 7 ori mai mare.

Variațîi ale termenului DVD adesea indică modul în care datele sunt stocate pe discuri:

  • DVD-ROM (numai pentru citire, memorie) are date care pot fi doar citite și nuscrise;
  • DVD-R și DVD + R (de înregistrare) poate înregistra datele numai o singură dată , și apoi funcționează ca un DVD-ROM, DVD-RW (re-scriere),
  • DVD + RW, și DVD-RAM (random access memory) pot înregistra și șterge toate datele de mai multe ori.
  • AVCHD – discuri pentru pentru authoring

A urmat a treia generație de discuri optice, dezvoltată de un grup alcătuit din cei mai mari producători de echipamente electronice printre care se numără Apple, Dell, Hitachi, HP, JVC, LG, Mitsubishi, Panasonic, Pioneer, Philips, Samsung, Sharp, Sony, TDK and Thomson. Discul Blu-ray (BD – Blu-ray Disc) este un tip de disc optic folosit pentru stocarea de date, în special înregistrări video de înaltă rezoluție. Numele de Blu-ray provine de la culoarea albastru-violet a razei laser cu care se fac atât citirea cât și scrierea acestui tip de disc, care poate conține o cantitate de informații mult mai mare decât unul de tip DVD.

Iar pentru viitor se pregătește a patra generație de discuri și se preconizează că acestea să ofere o capacitate de stocare de până la 1TB de informație.

Cu toate că momentul de glorie a vinilului a trecut, acest tip de discuri continuă să fie fabricate și vândute încă în secolul 21, fiind folosite în special de către DJ-îi și audiofili, colecționari și ‘pasionații de viniluri’. În prezent însă sunetul s-a mutat într-o altă dimensiune, mai fidelă dar și mai exactă (rece) : cea digitală. În timp, laserul a învins iar discurile optice au câștigat piață. Capacitatea mare de stocare precum și o mai mică vulnerabilitate la zgârieturi au făcut din discurile optice suportul uzual pentru stocarea informațiilor.

Și cine știe poate peste ani vor există și „pasionații de discuri optice”…